În ochii lor

Home / În ochii lor

Mai jos puteţi citi gânduri despre Florin Bogardo scrise de Margareta Pâslaru, Sergiu Cioiu şi Marian Stere.

Margareta Pâslaru

“Unicitatea personalităţii sale rămâne un etalon al rafinamentului muzical, nu doar pentru specialişti. Fineţea armonică pe care ascultătorii o percepeau cu emoţia propriilor trăiri, dezvăluia şi o viziune aparte, asupra iubirii; profunzime rar întâlnită la tineri artişti. Prin creaţiile sale, Florin Bogardo a elevat standardul muzicii aşa zis ‘uşoare’ la rang de ARTĂ. Almanahul Femeii 1965 – Const. Sârbu: „La primul festival de muzică uşoară românească de la Mamaia, de pildă, Margareta şi-a asumat răspunderea prezentării primului cântec al celui mai tânăr compozitor – „Cum e oare?”, de Florin Bogardo. Rezultatul a fost pe măsura aşteptărilor. Cântecul „a prins”, iar interpreta şi-a mai adăugat la palmares un nou succes.”

Sergiu Cioiu

“Trecerea în nefiinţă a unuia dintre cei mai talentaţi, sensibili, cultivaţi şi proflifici compozitori, în persoana distinsului, delicatului Bogardo, mă umple de o imensă şi iremediabilă tristeţe. Un foarte mare talent, un excelent melodist, un inspirat orchestrator, armonist excepţional şi un nepreţuit maestru de sunet întrutot devotat creaţiei muzicale.
Întodeauna am avut un gând ales şi o mare admiraţie pentru Florin Bogardo. Refuz a crede ca nu mai este printre noi !
Revăd privirea-i caldă, uşor melancolică, aerul plutitor şi enigmatic, imagine a unui personaj romantic, parcă desprins din paginile unui roman din literatură antebelică.
Prezenţa lui, ca interpret al propriilor sale compoziţii, facea bine aşa zisei muzici uşoare româneşti, multă vreme sub influenţa tangourilor argentiniene de altă dată, apoi a standardurilor americane sau a hit-urilor italieneşti San-Remiste.
Bogardo s-a apropiat de poezie, a avut simţirea şi dăruirea poetică. Cântecele sale sunt muzică şi poezie fără sa fie folk şi fără acea superficialitate pe care o aduc în ureche şlagărelele cu texte potrivite doar ca să rimeze şi să respecte ritmul dorit.
N-am putut rezista şi am ales două din cele mai cunoscute cântece ale cantautorului spre a le interpreta în franceză. Cu unul dintre ele, am participat la unul din festivalurile francofone din Belgia, la Spa. Romulus Vulpescu a echivalat în franceză „Tablourile” lui Marin Sorescu, pentru muzica lui Florin Bogardo. Celălalt cântec este varianta franţuzească a emblematicului „Să nu uităm trandafirii” – „N’oublions pas les roses”
Nu stiu dacă „Iubirea cea mare” în interpretarea lui Aurelian Andreescu, a fost primul cântec de autor-compozitor al creatorului atâtor cântece de iubire.
Am dorit să dedic „Pescăruşului albastru”, câteva rânduri, plecând de la acest prim cântec pe care l-am auzit în foarte multe interpretări din ’64 şi până astăzi.

Prea multe dovezi de virtute,
vrute şi-avute într-o singură zi
Adesea, în loc să convingă
Pot lesne să stingă
văpaia inimii.
S-alunge iubirea cea mare
Chiar şi-o boare,
ar putea…
De-ajuns s-o găsesc-obosită,
Plictisită,
în clipa grea.
Refren:
Iubirea se cere păzită
de oarba ispită, de fumul rebel;
păzită. cu zel ,
cu săbii de-oţel
şi de Ea şi de El
La fel !

Într-o bună zi, prin vara lui ’64, ajungând pe litoralul românesc spre a da curs unui contract ce viza un spectacol estival la unul din barurile deschise pentru a distra turiştii, întâlnesc muzicanţii cu care urma să repet. Înainte de a începe, în timp ce-mi aranjam notele cu textele şi cântecele pe care trebuia să le cant, orchestra repeta programul lor pentru dans. Pianistul, un tip simpatic, era şi vocalist; tocmai începuse să cânte…. Iubirea se cere păzită….   pianistul se numea Lambertini, Bebe Lambertini, cântecul, „Iubirea cea mare„, compozitorul cântecului,  Florin Bogardo .

Am ascultat acest cantec de sute de ori, se cânta în mai toate barurile ….Iubirea se cere păzită de oarba ispităde fumul rebelpăzità cu zel
Cântecul era melodios, amplu cu armonii bogate şi punea bine în valoare vocea cântareţului.
Ascultând cântecul mă gandeam: Chiar dacă nu se păzeşte cu zel, iubirea, poate ar trebui ferită de tentaţiile care o pot ucide. Dar cine poate fi atât de imun, atât de brav, atât de zelos ?…
Chiar dacă oamenii, atât Ea cât şi El, nu sunt atât de consecvenţi în a păstra sau a păzi o iubire unică, cântecul rămâne:  iubirea se cere păzită…  cântecul se cere fredonat…
Acesta a fost primul contact cu un univers muzical care mi s-a părut că trece rampa cu brio: BOGARDO…. Iubirea cea mare.
Sunt peste 200, poate chiar 300 de cântece semnate Florin Bogardo, multe dintre ele circulă în memoria colectivă a românilor din generaţia mea: Balada pescăruşilor albaştrii, Frumoaso cu ochi limpezi, Dacă iubeşti fără să speri, Tu eşti primăvara mea, Un fluture şi-o pasăre, Aştept o clipă rară, Ochiul tău iubit, La steaua, Plop infrânt, Tu aprinsă stea, Definiţie, Ceramică, Tablourile, Onor soarelui, Un vis romantic, Taci, Vraja sărutului,  Iertarea,  Dimineţile mele, Ani de liceu, Să nu uităm trandafirii,  Cum e oare ? Iubirea cea mare, şi multe, multe şi frumoase, altele. 
DOCTORE
, de data asta n-ai putut face nimic, cu toate că pacientul se plângea de ceva mortal în regiunea fiinţei sale… El a plecat cu Tablourile vieţii sale, să cânte uşor, nuanţat, catifelat, melodii noi cu armonii surprinzătoare şi bogate. Noi am rămas să îi fredonăm melodiile pe care le ştiam…  Sper, şi ar fi drept, ca aceste cântece să aibe loc în acele <playlist> ale tuturor posturilor de radio care difuzează şi MUZICĂ…”

Marian Stere

“Atât cât l-am cunoscut, pot spune că pe Florin Bogardo îl pot compara, într-o anumită măsură, cu unul – ori mai multe – dintre personajele masculine din piesele lui Mihail Sebastian. Dacă îmi îndrept gândul către „Jocul de-a vacanţa”, are acel farmec deosebit al lui Ştefan Valeriu („un om cumsecade”). Retras în studiile, cărţile, visurile şi idealurile sale, poate avea trăsăturile profesorului Marin Miroiu (cel care a găsit „Steaua fără nume”). Ori, pentru că iubea călătoriile în timp, fără să se regăsească prea bine în propriul prezent, l-aş vedea la masa de lucru, într-un perpetuu studiu, aşa cum îl privesc cu ochii minţii pe conferenţiarul universitar Alexandru Andronic din „Ultima oră”. Toţi trei, Valeriu, Miroiu şi Andronic, au câteva puncte comune (sensibilitatea, pasiunea de a citi, analiza interioară) dar cel mai important dintre ele, cel pe care l-am găsit şi la Florin Bogardo, este o aprigă tendinţă de a evada dintr-un cotidian banal, de a putea arăta celor din jur frumuseţea absolută a unei pietre…

Ştefan Valeriu: „… Totdeauna lângă un pom m-am simţit puţin umilit. Nemişcarea lui…”

Florin Bogardo a rezonat în această idee, aducând în atenţia publicului, prin versurile sale („Plop înfrânt”) sau prin ale altor minunaţi poeţi, lumea înconjurătoare pe care, din grabă sau neatenţie, nu avem timp s-o vedem („Un fluture şi-o pasăre” sau „Cândva arborii aveau ochi”). A avut un adevărat cult pentru frumuseţea florilor („Să nu uităm trandafirii”, „Trandafirul”, „O floare albă”, „Flori de câmp”), a Soarelui („Ca soarele, ca floarea”, „Soare, bună dimineaţa”, „Soare, soare, numai soare”, „Onor soarelui”, „Samba soarelui”), ori a poeziei eminesciene („Eminescu, ţie”, „La steaua”, „Rugăciune”, „Vino-n codru la izvor”, „Dacă iubeşti fără să speri”, „Dintre sute de catarge”). Când scriu aceste rânduri, îmi amintesc de studiul filologic al creaţiei lui Mihai Eminescu, atunci când poezia sa era împărţită, clasificată, stratificată în aşa-zise „motive”: cel al teiului, motivul lunii, al florii albastre, al lacului… Şi îmi mai amintesc de faptul că toate aceste împărţiri mie mi se păreau nişte aiureli. Mă gândeam… „Ce şi-o fi zis Eminescu? La <<motivul teiului>> am prea puţine poezii. Hai să mai scriu una…!”. Iată cum şi la Florin Bogardo se poate contura o stare de fapt similară, pentru că şi în creaţia sa întâlnim câteva „motive”: cel VEGETAL – FLORAL, cel SOLAR, dar şi cel SELENAR („Luna pământeană”, „Luna”, „Fără lună, fără stele”, „Tu şi luna”), cel al ANOTIMPURILOR şi al IUBIRII (sunt atât de multe…) , al OMULUI şi al VIEŢII („Orice om”, „Un om, o viaţă”, „Ca un tren ne pare viaţa”) şi categorisirea poate continua… Dar sunt absolut convins că toate cântecele au apărut pentru că A TREBUIT, pentru că AU SOSIT ÎN CLIPA DIVINĂ DE INSPIRAŢIE.

Alexandru Andronic: „Nu ne potrivim deloc. Eu sunt un om paşnic, aşezat, doritor de linişte… […]… duc o viaţă retrasă, singuratecă, sunt absorbit de lucrările mele…”

Tocmai acest aspect mi-a atras atenţia în mod deosebit la OMUL Florin Bogardo. Sigur că citatul de mai sus este rostit de personaj în contexte diferite, dar esenţa răzbate în gândul meu ca atunci când rostogolesc intre palme o frunză proaspătă de izmă: Citadela sa a fost FAMILIA: cei doi copii, Laura şi Anton, care şi astăzi poartă în ADN sublimul său BUN-SIMŢ şi sensibila sa parteneră de viaţă şi de cântec, mult mai „terestra” Doamnă Stela Enache, mai exact Steriana Aurelia Bogardo. Spun „terestră” pentru că Stela este un om mult mai practic sau… mai exact, pragmatic. Dacă o veţi asculta povestind, vă va spune că l-a adorat în tăcere pe Florin, că l-a întâlnit de nenumărate ori în studiourile de înregistrări de la Radio, dar şi că drumurile lor nu s-ar fi unit niciodată dacă n-ar fi dezvăluit această flacără Maestrului George Grigoriu. Restul e istorie…

În anii în care eu începusem să macin între pietrele sufletului dorinţa de a cânta, se ajungea destul de greu la Florin Bogardo. Ştiam şi eram foarte conştient că piesele sale nu sunt pentru oricine. Sunt mulţi cei care au vrut să-i cânte bijuteriile, dar sunt puţini cei care au reuşit. Iniţial, mi-a făcut „intrarea” cu „surle şi trâmbiţe”, regretatul compozitor Dan Stoian. Dar sincer, ştiind că nu sunt chiar un geniu în ale cântatului, m-am speriat. M-am complexat şi mai şi. Abia după 1993, când reuşisem să ajung pe cea mai înaltă treaptă a podiumului Festivalului „Aurelian Andreescu” (la prima ediţie), am îndrăznit să abordez două partituri pe care astăzi le privesc şi îmi fac cruce: „Doamne, ce copil inconştient am fost !”. M-am apropiat cu acel curaj pe care l-a avut Scufiţa Roşie în faţa lupului, de „Tu eşti primăvara mea” şi de „Un fluture, o pasăre”. Am făcut înregistrările şi, mândru de isprava mea, le-am prezentat compozitorului. M-a privit cu îngăduinţă, cu o licărire paternă în ochi şi cu un zâmbet protector şi mi-a spus: „E bine, dar se putea şi mai bine”. Din acel moment, am refuzat categoric să mai ofer spre difuzare acele înregistrări. De aceea cred, le-am şi rătăcit. Mai bine ! Privind acum, la vârsta la care mulţi sunt maturi (eu, nu) – la 43 de ani, către acele vremuri, spun… cum zic mereu:

„Astea s-au întâmplat într-o altă viaţă !!!”

Doamne, cât de multe am de spus… Am să vă mai spun că am fost uimit de felul în care acest minunat OM a reuşit să ne farmece pe toţi. Avea o alură de artist de cinema, mai ales de „june prim” – acesta era un termen la modă. Florin Bogardo era un bărbat superb, cu un glas profund masculin – dar cu inflexiuni de catifea, UNIC în peisajul muzicii noastre. Nimeni nu l-a putut imita, nimeni nu l-a putut egala, nimeni nu l-a putut întrece. Bogardo era şi rămâne Bogardo !

Bravo Stela, ai gusturi alese !!! Dacă vreţi să aveţi un moment de PACE, de LINIŞTE, ascultaţi-le cântecele !

Totuşi, va trebui să închei. Într-o primă fază, mă voi folosi de cuvintele Dragului nostru Florin, dintr-un interviu publicat în volumul semnat de Mircea M. Ştefănescu, în anul 1972, „Telerecording XX”, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor:

Florin Bogardo: „… sunt aici marile frumuseţi, ca şi marile adevăruri, pe care trebuie să le transmitem o dată cu semnătura notată în dreptul unui cântec”.

Aţi observat că mai toate piesele sale sunt atât de filigranate, încât par, fiecare în parte, o RUGĂCIUNE ? În loc de încheiere:

Marin Miroiu: „ Poate că acolo, tot ce aici e greoi şi apăsător devine uşor, tot ce aici e întunecat şi opac devine luminos şi transparent. Tot ce încercăm fără să izbutim nici pe jumătate – gesturile noastre zadarnice, visurile noastre căzute – tot ce am fi vrut să cutezăm şi n-am cutezat, să iubim şi n-am iubit, tot, tot, se împlineşte, se simplifică, se împarte”.

AŞA ÎL VĂD EU PE FLORIN BOGARDO…”